Pe 9 iulie, ne-am trezit am mers la mâncare şi am plecat spre Aeroportul din Iaşi pentru a zbura spre Milano. Bunii noştri prieteni Roma, Tim şi Marius au fost amabili şi ne-au petrecut.
După ce am trecut de toate controalele nu ne rămânea decât să aşteptăm nava de zbor Wizz Air. Până s-a parcat "bolidul" nostru, Dmitrii a trecut pe la duty-free în speranţa de a găsi ţigări şi pentru prima dată mi-a părut rău că primarul de Orhei, Ilan Şor nu a avea şi acolo o staţie de duty-free, pentru că la Aeroportul din Iaşi nu poţi cumpăra ţigări.
În fine, ce mai conta. Ei şi iată că se parchează "agromaşina" de la Wizz Air. Nu a stat mai mult de 30 de minute, că deja trebuia să decoleze. Deci vă este clar ce fel de testări se fac în aceste nave înainte de decolări.
Mai frumoasă a fost decolarea. Te simţeai într-un cinematograf 3D, problema cea mare fiind că dacă se întâmpla ceva nu puteai doar să scoţi ochelarii şi să te simţi în siguranţă. Totuşi, glumele erau la ordinea zilei.
- Dmitrii, cât de repede ajungem pe pământ, dacă nu merge ceva bine?
- Dmitrii, ce este acest sunet? Sunt semne că motorul din stânga este gata-gata să explodeze?
În acele clipe, ni s-a făcut dor de Iaşi şi Palatul Culturii, nu de alta, dar puteam să-l vizităm din nou dacă totul "agromaşina" purpurie-roză făcea vreo pană.
După decolare totul a mers mult mai bine. Nu s-au mai auzit sunete dubioase, însă şi acest fapt era dubios, pentru că totul era prea bine.
Aproximativ trei ore de zbor şi suntem în Bergamo. Localitatea în care se află Aeroportul, la o distanţă de 30-40 de km de Milano.
5-6 euro de căciulă pentru autobus şi 45 de minute de mers până la gara Milano Centrale. De acolo, aşa încet-încet ne-am îndreptat spre Duomo, cea pe care eu am mai văzut-o în acest an, fiind la Milano pentru Finala Ligii Campionilor.
Pe post de ghid, i-am arătat lui Dmitrii ce era de văzut până în centru, adică aproape nimic.
De fapt Milano este un oraş care nu te impresionează cu un tot întreg, ci doar cu regiunea centrală. Nu zic nimic. Este curăţel, îngrijit, etc, etc, etc. Dar parcă nu-i ajunge ceva.
După trei kilometri de mers pe jos, am ajuns. Iat-o în toată splendoarea. Opera de artă care a fost construită în 506 ani. JUMĂTATE DE MILENIU, CARL. JUMĂTATE DE MILENIU.
Obiectivul principal a fost să urcăm până în vârf, ceea ce nu am reuşit în luna mai, dar casa de bilete s-a închis. Am întarziat cu 15 minute. Asta e. Au urmat poze, selfie şi alte prostii. Însă totul abia începea.
Prin piaţa Duomo circulă diferiţi oameni de culoare pe care eu cu Dmitrii am decis să-i numim "albăstrei"(din motive lesne de înţeles). Aşadar, aceşti "albăstrei" sunt mai răi, decât bunicile de la Piaţa Centrală cu renumita strigătură: "Oooooootraaaavăăăă!".
"Albăstreii" se apropie de tine şi fără să înţelegi ceva îţi anină o aţă din mai multe aţe pe mână, după care începe marea artă de negociere a cerşitului.
- Hello my friend. Where are you from?
- Moldova?
- Mmmmm. Very nice country. I am from Africa. Do you know Africa? Very nice country.
- Yes. I know about it.
- We have very poor people. So please help Africa my friend. 5 euros for Africa my friend. This is not for me. This is for charity. For Africa.
- I don`t have money. (Ce dracu? Lui i se pare că Moldova e ţară bogată.)
- My friend, 4 euros. For charity, for children, for Africa. Not for me.
- No.
- My friend, 3 euros. 2 euros. 50 eurocents.
Şi după acest dialog constructiv, vi se pare că s-a încheiat povestea. Ba nu. După ce scapi de un "albăstrel", te ia în primire altul, cu altă abordare şi altă tactică, dar aceeaşi idee.
- Hakuna Matata. My friend. Where are you from? Give me 5 euros for charity.
În fine, tuturor le spuneam că nu avem bani îi refuzam cât se poate de politicos, însă la un moment dat devenea enervant şi dacă îi spuneam unui "albăstrel" că suntem din Cuciurgani, Telecentru, Buiucani sau Ialoveni, răspunsul era pe cât se poate de evident.
- Very nice country. I am from Africa. Give me 5 euros for charity.
După câteva alte dialoguri culturale, am decis să ne oprim şi să "băgăm ceva la dos". Am decis să luăm pizza şi rose. Bunişor.
Apropo, în Milano ioc cu Wi-Fi. Dacă nu stai la un local, să iei parola, nu ai nicio şansă să intri pe net. Aşadar, după micul nostru pit-stop, am mers spre Palatul Sforzesco. Al doilea cel mai vizitat loc din Milano, după Duomo.
Destul de impresionant, în special pentru havuzul impunător din faţă. Înăuntru, în special la sfârşitul săptămânii, se organizează concerte clasice în aer liber. E frumos, însă noi cu Dmitrii am decis că nu se merită o astfel de investiţie de 10 euro, plus că oboseala şi-a făcut simţită prezenţa.
În faţa palatului este iarbă verde aşa că am decis să ne odihnim un pic şi să dormim. Nu de alta, dar nu eram singurii şi nu vorbesc despre "albăstrei".
În Milano trebuia să dormim o noapte. Nana mea, Rodica a fost foarte amabilă şi ne-a primit la ea. Din timp am făcut legătura şi i-am spus când ajungem. Însă până la ea am decis să admirăm Duomo noaptea.
Jocul de culori îşi spune cuvântul. Din acest motiv, atunci când vizitezi un oraş este indicat să-l vezi atât ziua, cât şi noaptea.
Alături de Duomo se află Galeria lui Vittorio Emanuele al doilea. Este un soi de tunel, cu magazine şi restaurante pe dreapta şi stânga cu un acoperiş extraordinar. La capătul acestuia se află muzeul lui Leonardo Da Vinci, iar peste 15 metri şi statuia.
Am decis să facem un stop de ţigară, iar până când am stat şi l-am admirat pe Leonardo imortalizat în piatră au apărut nişte cucoane. Acestea trăgeau o petrecere a burlăciţelor de toată frumuseţea.
"Jinovata" era un pic cam grăsuţă, însă o tipă fără inhibiţii. Tradiţional, avea un to do list. Ea se oprea, lua cetăţeni, îi învăţa un anumit dans extraordinar de sexy, în special în excuţia "jinovatei, după care le mulţumea cetăţenilor şi se apuca de căutat alţi oameni pe care să-i chinuie.
După marele concert dat de burlăciţe am luat metroul spre Nana Rodica. De la staţia de metrou la care am coborât aveam de parcurs vreo 15 minute. Am oprit la un magazin de indieni să luăm nişte apă, iar pe o bancă am făcut vreun stop de 30 de minute pentru fumat.
Aşa zăbovind, se apropie un " albăstrel", evident cu aceeaşi adresare, dar una mai agresivă.
- Hello my friends. Do you need marijuana? We have marijuana. Very good marijuana.
Din nou l-am refuzat foarte politicos şi ne-am luat tălpăşiţa. Ajunşi la Nana Rodica am dat peste celebra ospitalitate moldovenească. Am făcut un duş, iar la masă, nana dacă putea ne-ar fi dat să gustăm din tot ce are din frigider. Alta era problema că nu eram în stare să băgă atâta mâncare în noi.
- Am nişte borş, Să vă mai dau şi nişte iepuraş. Îngheţată vreţi. Hai că mai am şi smântână. Ce să vă mai dau. Poate nişte tartine.
Om de aur. Am avut marele noroc să o văd de două ori în acest an, deoarece mai rar ne întâlnim la Chişinău.
După marea "haleală" ne-am culcat. A doua zi ne aştepta trenul spre San Remo şi întâlnirea cu Cătălin.
După ce am trecut de toate controalele nu ne rămânea decât să aşteptăm nava de zbor Wizz Air. Până s-a parcat "bolidul" nostru, Dmitrii a trecut pe la duty-free în speranţa de a găsi ţigări şi pentru prima dată mi-a părut rău că primarul de Orhei, Ilan Şor nu a avea şi acolo o staţie de duty-free, pentru că la Aeroportul din Iaşi nu poţi cumpăra ţigări.
În fine, ce mai conta. Ei şi iată că se parchează "agromaşina" de la Wizz Air. Nu a stat mai mult de 30 de minute, că deja trebuia să decoleze. Deci vă este clar ce fel de testări se fac în aceste nave înainte de decolări.
Mai frumoasă a fost decolarea. Te simţeai într-un cinematograf 3D, problema cea mare fiind că dacă se întâmpla ceva nu puteai doar să scoţi ochelarii şi să te simţi în siguranţă. Totuşi, glumele erau la ordinea zilei.
- Dmitrii, cât de repede ajungem pe pământ, dacă nu merge ceva bine?
- Dmitrii, ce este acest sunet? Sunt semne că motorul din stânga este gata-gata să explodeze?
În acele clipe, ni s-a făcut dor de Iaşi şi Palatul Culturii, nu de alta, dar puteam să-l vizităm din nou dacă totul "agromaşina" purpurie-roză făcea vreo pană.
După decolare totul a mers mult mai bine. Nu s-au mai auzit sunete dubioase, însă şi acest fapt era dubios, pentru că totul era prea bine.
Aproximativ trei ore de zbor şi suntem în Bergamo. Localitatea în care se află Aeroportul, la o distanţă de 30-40 de km de Milano.
(Alde ragazzi la Italiea)
5-6 euro de căciulă pentru autobus şi 45 de minute de mers până la gara Milano Centrale. De acolo, aşa încet-încet ne-am îndreptat spre Duomo, cea pe care eu am mai văzut-o în acest an, fiind la Milano pentru Finala Ligii Campionilor.
(Moment cultural-iubibil, undeva prin Milano)
Pe post de ghid, i-am arătat lui Dmitrii ce era de văzut până în centru, adică aproape nimic.
(Celebrul jurnalist italian Indro Montanelli )
De fapt Milano este un oraş care nu te impresionează cu un tot întreg, ci doar cu regiunea centrală. Nu zic nimic. Este curăţel, îngrijit, etc, etc, etc. Dar parcă nu-i ajunge ceva.
(Noroc că l-am luat pe Dmitrii cu mine, că altfel nu mai aveam poze "dă valoară" pe Instagram)
După trei kilometri de mers pe jos, am ajuns. Iat-o în toată splendoarea. Opera de artă care a fost construită în 506 ani. JUMĂTATE DE MILENIU, CARL. JUMĂTATE DE MILENIU.
(Când o vezi din depărtare, nu ai răbdare să fii cât mai repede acolo. Măreşti pasul, dar tot ţi se pare o veşnicie până ajungi )
(Alde ragazzi lângă Duomo)
(Momente artistice la Duomo)
(Salut frăţesc de la Milano)
Obiectivul principal a fost să urcăm până în vârf, ceea ce nu am reuşit în luna mai, dar casa de bilete s-a închis. Am întarziat cu 15 minute. Asta e. Au urmat poze, selfie şi alte prostii. Însă totul abia începea.
Prin piaţa Duomo circulă diferiţi oameni de culoare pe care eu cu Dmitrii am decis să-i numim "albăstrei"(din motive lesne de înţeles). Aşadar, aceşti "albăstrei" sunt mai răi, decât bunicile de la Piaţa Centrală cu renumita strigătură: "Oooooootraaaavăăăă!".
"Albăstreii" se apropie de tine şi fără să înţelegi ceva îţi anină o aţă din mai multe aţe pe mână, după care începe marea artă de negociere a cerşitului.
- Hello my friend. Where are you from?
- Moldova?
- Mmmmm. Very nice country. I am from Africa. Do you know Africa? Very nice country.
- Yes. I know about it.
- We have very poor people. So please help Africa my friend. 5 euros for Africa my friend. This is not for me. This is for charity. For Africa.
- I don`t have money. (Ce dracu? Lui i se pare că Moldova e ţară bogată.)
- My friend, 4 euros. For charity, for children, for Africa. Not for me.
- No.
- My friend, 3 euros. 2 euros. 50 eurocents.
Şi după acest dialog constructiv, vi se pare că s-a încheiat povestea. Ba nu. După ce scapi de un "albăstrel", te ia în primire altul, cu altă abordare şi altă tactică, dar aceeaşi idee.
- Hakuna Matata. My friend. Where are you from? Give me 5 euros for charity.
În fine, tuturor le spuneam că nu avem bani îi refuzam cât se poate de politicos, însă la un moment dat devenea enervant şi dacă îi spuneam unui "albăstrel" că suntem din Cuciurgani, Telecentru, Buiucani sau Ialoveni, răspunsul era pe cât se poate de evident.
- Very nice country. I am from Africa. Give me 5 euros for charity.
După câteva alte dialoguri culturale, am decis să ne oprim şi să "băgăm ceva la dos". Am decis să luăm pizza şi rose. Bunişor.
Apropo, în Milano ioc cu Wi-Fi. Dacă nu stai la un local, să iei parola, nu ai nicio şansă să intri pe net. Aşadar, după micul nostru pit-stop, am mers spre Palatul Sforzesco. Al doilea cel mai vizitat loc din Milano, după Duomo.
Destul de impresionant, în special pentru havuzul impunător din faţă. Înăuntru, în special la sfârşitul săptămânii, se organizează concerte clasice în aer liber. E frumos, însă noi cu Dmitrii am decis că nu se merită o astfel de investiţie de 10 euro, plus că oboseala şi-a făcut simţită prezenţa.
(O poză bine focusată de Dmitrii)
(Flăş Gordon a trecut prin Sforzesco, Dmitrii l-a prins)
În faţa palatului este iarbă verde aşa că am decis să ne odihnim un pic şi să dormim. Nu de alta, dar nu eram singurii şi nu vorbesc despre "albăstrei".
(Îmi pare nespus de bine că poza nu transmite şi "mireasma" din Milano)
(Alde ragazzi contemplează lângă un oarecare castel)
În Milano trebuia să dormim o noapte. Nana mea, Rodica a fost foarte amabilă şi ne-a primit la ea. Din timp am făcut legătura şi i-am spus când ajungem. Însă până la ea am decis să admirăm Duomo noaptea.
Jocul de culori îşi spune cuvântul. Din acest motiv, atunci când vizitezi un oraş este indicat să-l vezi atât ziua, cât şi noaptea.
(Cum să nu te îndrăgosteşti în tehnica lui Dmitrii de a face poze)
Alături de Duomo se află Galeria lui Vittorio Emanuele al doilea. Este un soi de tunel, cu magazine şi restaurante pe dreapta şi stânga cu un acoperiş extraordinar. La capătul acestuia se află muzeul lui Leonardo Da Vinci, iar peste 15 metri şi statuia.
(Încă o operă extrem de bine focusată a lui Dmitrii)
(URJENT: Caut mireasă, mănânc puţin)
(Un fel de piaţă centrală în Chişinău... peste aproximativ trei milenii)
(O nouă operă focusată a lui Dmitrii)
(Zdarova Nataşa, şi faşi fa?)
Am decis să facem un stop de ţigară, iar până când am stat şi l-am admirat pe Leonardo imortalizat în piatră au apărut nişte cucoane. Acestea trăgeau o petrecere a burlăciţelor de toată frumuseţea.
"Jinovata" era un pic cam grăsuţă, însă o tipă fără inhibiţii. Tradiţional, avea un to do list. Ea se oprea, lua cetăţeni, îi învăţa un anumit dans extraordinar de sexy, în special în excuţia "jinovatei, după care le mulţumea cetăţenilor şi se apuca de căutat alţi oameni pe care să-i chinuie.
După marele concert dat de burlăciţe am luat metroul spre Nana Rodica. De la staţia de metrou la care am coborât aveam de parcurs vreo 15 minute. Am oprit la un magazin de indieni să luăm nişte apă, iar pe o bancă am făcut vreun stop de 30 de minute pentru fumat.
Aşa zăbovind, se apropie un " albăstrel", evident cu aceeaşi adresare, dar una mai agresivă.
- Hello my friends. Do you need marijuana? We have marijuana. Very good marijuana.
Din nou l-am refuzat foarte politicos şi ne-am luat tălpăşiţa. Ajunşi la Nana Rodica am dat peste celebra ospitalitate moldovenească. Am făcut un duş, iar la masă, nana dacă putea ne-ar fi dat să gustăm din tot ce are din frigider. Alta era problema că nu eram în stare să băgă atâta mâncare în noi.
- Am nişte borş, Să vă mai dau şi nişte iepuraş. Îngheţată vreţi. Hai că mai am şi smântână. Ce să vă mai dau. Poate nişte tartine.
Om de aur. Am avut marele noroc să o văd de două ori în acest an, deoarece mai rar ne întâlnim la Chişinău.
După marea "haleală" ne-am culcat. A doua zi ne aştepta trenul spre San Remo şi întâlnirea cu Cătălin.
